Seminarul înfiinţat la Mănăstirea Socola în anul 1803 avea nevoie de o clădire mai potrivită pentru menirea lui decât chiliile de la Socola unde şi-a desfăşurat activitatea în primul an de existenţă. Aşa că în anul următor a fost pusă piatra de temelie a unei noi construcţii la Socola, destinată special celor care se pregăteau să devină preoţi, după cum dovedeşte şi inscripţia ce marchează acest moment:
Perioada de până la Regulamentele Organice a fost una tulbure, în care clădirea Seminarului nu s-a bucurat de o îngrijire deosebită, ba chiar mai mult, în anul 1828 a ars în urma unui incendiu izbucnit la o brutărie a garnizoanei ruseşti care era lângă Mănăstirea Socola1. Acest incendiu a şubrezit localul care, în ciuda unor reparaţii periodice, devenea din ce în ce mai nepotrivit şi nesigur. Nu este de mirare că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea problemele construcţiei care adăpostea şcoala de preoţi de la Socola au devenit tot mai presante. În raportul Direcţiunii Seminarului către Mitropolie pentru anul şcolar 1869-1870 se spunea că reparaţiile anuale ale clădirii începeau prea târziu, împiedicau buna desfăşurare a cursurilor şi, mai ales din cauza vremii, erau de slabă calitate, „reconstrucţiunea se sfărâmă şi reparaţiunea devine mai nefructiferă, deşi se cheltuieşte sume enorme”2. În anul următor, directorul Seminarului Arhim. Ieremia Dârţu informa Mitropolia:
Cât priveşte starea edificiilor, cu profundă tristeţe, vă supun la cunoştinţă că mai nici mai au aparenţă de existenţă. Osebit de aceasta, acoperămintele caselor în mare parte a(u) ajuns în stare a nu mai protege edificiele, străbătând ploaia în mai multe apartamente şi sale.3
Nici peste un an situaţia nu se ameliorase fiind una „foarte rea şi se simte neapărată necesitate de reparaţiuni la exterior”4. Se pare că în 1881-1882 localul de la Socola era atât de deteriorat („din causă că de un timp tare îndelungat nu i s-a făcut din nou o reparaţiune totală” şi „nu seamănă deloc a fi o şcoală ci o tristă ruină şi nimic mai mult”5) încât mutarea părea să fie singura soluţie, vehiculându-se pentru aceasta Mănăstirea Neamţ6.
În anul 1884 situaţia nu era cu nimic mai bună. Arh. Romanescu, directorul şcolii, îl informa la 24 martie şi pe inspectorul general Spiru Haret de situaţia dezastruoasă a localului care era considerat „impropriu” şi „periculos”, prost aşezat, neigienic, şi se cerea mutarea acestuia7. Reparaţiile de la sfârşitul acelui an erau estimate la valoarea de 30.000 de lei, în timp ce ministerul alocase pentru aceasta doar 3.000 de lei8.
În sfârşit, după numeroasele rapoarte şi cereri, s-a decis mutarea Seminarului pentru anul şcolar 1885-1886, întâi în casele Tausig, apoi în casa Şuţu, pe strada Săulescu9. Dar aceasta era o soluţie temporară pentru că aceste clădiri nu erau adecvate funcţionării unei şcoli ca cea mutată de la Socola10.
În anul 1886 Mănăstirea Socola a fost desfiinţată, în acel loc funcţionând până în 1905 o şcoală de meserii şi după aceea Azilul de alienaţi, iar lăcaşul de cult al mănăstirii a devenit biserică parohială.
Se pare că în luarea deciziei strămutării un rol important l-a avut chiar regele Carol care, vizitând Seminarul „s-a spăimântat de starea de groază în care l-a găsit” şi a decis mutarea acestuia la Iaşi11. Căutările Mitropolitului Iosif al II-lea Naniescu au continuat până în 1891 când s-a decis de către minister, după expertiza unei comisii, cumpărarea pentru Seminar a palatului lui Mihail Sturdza12, o opţiune mai veche a Mitropolitului, „spre a se stabili acolo pentru totdeauna Seminarul Veniamin din Iaşi”13. Acesta nu era în stare bună dar era mare şi foarte aproape de Mitropolie.
Preocuparea Mitropolitului Iosif Naniescu pentru stabilirea Seminarului într-un local adecvat trebuie văzută în contextul întregii sale opere de ctitor: în 1887 se terminase construcţia Catedralei Mitropolitane începută de Veniamin şi în această perioadă au fost restaurate bisericile Sf. Nicolae Domnesc şi Sf. Trei Ierarhi, de către arhitectul francez André le Compte de Nouy14.
Fondurile alocate de Ministerul Cultelor erau suficient de mari pentru reparaţii de anvergură. Acestea au durat doi ani şi au presupus adăugarea unei aripi clădirii şi reconstrucţia restului palatului din temelie15 sub coordonarea arhitectului Mandrea16. La finalizarea lucrărilor, în 1893, Seminarul se mută în clădirea proaspăt renovată17. La 21 octombrie 1897 noul local este vizitat de Carol I şi Regina Elisabeta18, semn al recunoaşterii importanţei şcolii, dar şi asumare a unei realizări care a fost posibilă mai ales cu sprijinul Regelui. La 11 octombrie 1899 Mitropolitul Iosif Naniescu a sfinţit cu mare fast capela cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” după ce, timp de câţiva ani s-au făcut lucrări de reparaţie ale picturii şi catapetezmei. Până la primul război mondial clădirea Seminarului s-a păstrat în bună stare, Pr. prof. Ilie Gheorghiţă spunând că „rivaliza cu cele mai frumoase clădiri şi instituţii din Iaşi”19.
Intrarea României în primul război mondial a însemnat întreruperea cursurilor la Seminar, în perioada 1916-1918 având loc doar examene particulare20. În această perioadă clădirea şcolii a servit ca spital. Între 15 august şi 11 decembrie 1916, aici a fost Spitalul nr. 272, de răniţi, iar mai apoi Spitalul Brâncovenesc. De la 1 ianuarie până la 1 aprilie 1918, clădirea Seminarului a fost folosită pentru a-i caza pe parlamentarii aflaţi în refugiu21. Acum s-au făcut numeroase modificări: biblioteca a fost depozitată în sala de gimnastică, dormitoarele au fost împărţite cu scânduri în 15-20 de camere, iar mobilierul şi materialul didactic s-au distrus22. Starea clădirii era din nou atât de proastă încât în 1921 se socotea mai simplă mutarea înapoi la Socola decât renovarea care totuşi s-a făcut, deşi în ritm lent, lucrările fiind terminate în linii mari în 1928. Biblioteca a fost mutată din sala de sport abia în 1935, rezervându-i-se o sală mare şi luminoasă.
În anul 1925 se impunea rezolvarea problemei sanitare a Seminarului sau chiar a mutării lui la Cetăţuia, alarmant fiind numărul mare de îmbolnăviri, în anul 1923-1924 fiind chiar 3 cazuri de deces în rândul elevilor. De vină erau numărul mare de elevi (350 în acel an), vecinătatea insalubră a clădirii şi alimentaţia proastă. Raportul trimis de directorul seminarului Ec. Valeriu Iordăchescu căpăta laude din partea ministrului cultelor dar nu a fost urmat de vreo măsură concretă23.
Anii ´30 au reprezentat o perioadă de relativă normalitate, urmele războiului începând să dispară. Dar marele cutremur din 10 noiembrie 1940 a făcut stricăciuni mari care nu reuşesc să fie reparate decât în primăvara anului 194124. La 22 iunie 1941, România intra în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Sediul Seminarului, proaspăt renovat adăpostea acum două organizaţii militare germane: Feldpost şi Todt25. La 26 iunie 1941, are loc un raid aerian sovietic şi centrul oraşului este bombardat, încercându-se distrugerea clădirii Mitropoliei, dar trei bombe lovesc aripa dreaptă a Seminarului, locul în care se afla biblioteca şi au loc distrugeri importante26, arătând parcă ce luptă sisifică este supravieţuirea culturală în vremuri de restrişte.
Doar la scoaterea cărţilor de sub dărâmături s-a muncit două luni de zile, o mare parte dintre ele nemaifiind recuperate. Pentru reparaţii guvernul a alocat iniţial 1.500.000 de lei, insuficienţi, făcându-se demersuri pentru completarea sumei, care până la urmă cu ajutorul donaţiilor şi al unei suplimentări de fonduri de la Ministerul Cultelor să se ajungă la 3.400.000 de lei. Echipa de muncitori care terminase de renovat Seminarul cu doar câteva luni înainte se apucă din nou de lucru27, încercând să înlăture urmele bombardamentului.
Seminarul „Veniamin Costachi” după bombardamentul sovietic din 26 iunie 1941
Evenimentele din 1944-1945 au dus la noi distrugeri la clădirea Seminarului, acum plecându-se în refugiu la Pesac, în apropiere de Timişoara, cu vagoane întregi de acte, mobilier, cărţi etc. În gara Timişoara au ars patru vagoane, astfel pierzându-se acte din perioada 1926-193328. La revenirea în Iaşi, distrugerile războiului erau mari mai ales în privinţa geamurilor şi instalaţiilor electrice, în 1948 lucrându-se încă la reparaţii. În vara lui 1948, scria în raportul anual părintele director Scarlat Porcescu, se dublaseră geamurile, urma să se cumpere cherestea pentru reparaţii, se strânseseră lemne de foc pentru iarnă29. Se spera o intrare în normal a vieţii Seminarului. Dar prin Decretul nr. 177 din 4 august 1948 cu privire la regimul cultelor se stabilea că: „Actualele seminarii teologice, in care se predă şi cultura generală, se desfiinţează.”30
Şcoala intra în lichidare iar sediul, revenea Şcolii Tehnice economico-financiare de fete din Iaşi31. În acest loc au funcţionat mai târziu şi Politehnica şi Conservatorul. După 1990, clădirea a devenit sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, astăzi Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloaie”, reparându-se astfel o nedreptate istorică.
Extras din volumul Pr.Mihai VIZITIU, Pr. Dragoş BAHRIM, A. TIMOFTI (coordonatori), Două secole de învăţământ teologic seminarial (1803 – 2003), Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 86-109.
1 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 39.
2 Gheorghe Adamescu, op. cit., anexa 57, p. 101*.
3 Ibidem, anexa 60, p. 61*.
4 Ibidem, anexa 61, p. 61*.
5 Ibidem, anexa 74, p. 121*.
6 Ibidem, anexa 73, p. 119*-120*.
7 Ibidem, anexa 78, p. 124*.
8 Ibidem, anexa 79, p. 125*.
9 Ibidem, p. 150.
10Ilie Gheorghiţă, Biserica Socola în Monumente istorice şi bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, introducerea: prof. Dr. Vasile Drăguţ,, conf. Univ. Dr. Corina Nicolescu, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974.
11 C. Bobulescu, Fostul palat domnesc din Iaşi al lui Mihai Vodă Sturza, în „Anuarul Seminarului Veniamin Costache din Iaşi, 1927-1931, Iaşi, 1931, (Partea Culturală), p. 3-44.
12 Actul de cumpărare din 11 aprilie 1890 a fost autentificat la Tribunalul Ilfov şi se află în copie la Tribunalul Iaşi, Secţia III notariat, Registrul Transcripţiuni, nr. 237/1890, f. 92, 93, este citat de Pr. Scarlat Porcescu şi reprodus în copie. Fotocopia originalului de la Tribunalul Bucureşti şi Copia legalizată din 1990. (Arhiva MMB, Dosar Cancelarie 198/1990).
13 Copia legalizată din 16 martie 1990, a actului de vânzare cumpărare înregistrat la tribunalul Iaşi, Secţia III notariat, Registrul Transcripţiuni, nr. 237, f. 92, 93, Arhiva MMB, Dosarul Cancelarie 198/1990.
14 Alexandru Ciurea, op. cit., p. 82.
15 Ilie Gheorghiţă, Din istoricul mai nou al clădirii Seminarului Veniamin Costachi, în Anuarul Seminarului „Veniamin Costache”, 1937-1941, Iaşi, 1942, p. 125.
16 Gherghe Adamescu, op. cit., p. 150.
17 Ilie Gheorghiţă, op. cit.
18 C. Bobulescu, op. cit., p. 39.
19 Ilie Gheorghiţă, op. cit., p. 127.
20 Pr. Cicerone Iordăchescu, Precuvântare la „Situaţia şcolară a elevilor din Seminarul Veniamin Costache din Iaşi, Epoca războiului (1916-1918) şi 1918-1921”, Iaşi, 1927.
21 Gh. Gr. Gheorghiu, Spitalul militar Iaşi. Câteva amintiri, în „Anuarul Seminarului Veniamin Costachi, 1931-1937, Iaşi, 1938, Partea culturală, p. 127.
22 Ilie Gheorghiţă, op. cit., p. 130.
23 Anuarul Seminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi, Iaşi, 1928, p. 14-22.
24 Ilie Gheorghiţă, op. cit., p. 133-134.
25 Ibidem, p. 145.
26 Ibidem, p. 135-140.
27 Ibidem, p. 143-144.
28 Adresa 2493/18 martie 1947.
29 Raportul general asupra activităţii didactice şi administrative de la Seminarul „Veniamin Costachi” (1947-1948), semnat de Pr. Scarlat Porcescu, în Arhivele MMB, Dosar 198/1990, publicat în „Opinia”, 60, 22 martie, 1990, p. 1, 3.
30 www.indaco.ro/legestart (bază de date legislativă).
31 Mai multe despre desfiinţarea Seminarului în capitolul De la al doilea război mondial până la desfiinţarea Seminarului în 1848 .
